Testimonial image

Tulburarea borderline nu este o afecțiune minoră. Consecințele comportamentului unei persoane borderline sunt de multe ori severe, atât în privința propriei persoane cât și în privința celor din viața sa. Nu există schemă de tratament medicamentos pentru această tulburare, se pot prescrie anumite medicamente numai pentru a ține sub control anumite simptome acute (precum atacuri de panică, stări depresive sau de anxietate). Cea mai eficientă formă de tratament s-a dovedit a fi până acum psihoterapia. Opțiunile de terapie sunt în general următoarele:

• terapie cognitiv-comportamentală

• terapie dialectică (o formă specifică de terapie, dezvoltată special pentru a adresa această tulburare)

• schema-based therapy (o metodă comportamentală terapeutică integrativă care reunește elemente cognitiv- comportamentale, elemente de Gestalt terapie, teoria psihanalitică a relațiilor de obiect sau teoria ataşamentului

• terapie psiho-dinamică (cum este și psihoterapia adleriană)

Este dificil să spunem care dintre aceste abordări este mai eficientă și răspunsul îl reprezintă o combinație a acestor abordări, în funcție atât de modul în care reacționează fiecare pacient la diferite abordări dar și de severitatea tulburării, deoarece persoana care suferă de tulburare borderline se confruntă cu două categorii de provocări:

• rănile psihice provocate de traumele din copilărie

• adaptarea incompletă din prezent: abilități insuficient dezvoltare de relaționare și raportare la alte persoane, empatie scăzută inexistentă și așa mai departe.

O abordare psiho-dinamică este capabilă să exploreze și să vindece rănile trecutului iar abordarea comportamentală poate readapta individul la realitatea în care trăiește. Se poate rezolva și numai unul dintre aceste aspecte însă în acest caz abordarea este incompletă iar succesul terapiei devine extrem de discutabil.

O metaforă pentru a descrie situația cu care se o astfel de persoană: gândește-te că ești daltonist (în cea mai comună formă, anume că nu poți distinge culoarea roșie de culoarea verde). Conduci o mașină și ajungi la un semafor însă nu șii dacă poți trece sau nu pentru că nu știi ce culoare are semaforul. Asta se întâmplă confruntă mereu când persoana borderline încearcă să proceseze sentimente: vede doar extremele (albul sau negrul). Ei bine, terapia comportamentală te învață că lumina de jos este verde și cea de sus este roșie. Nu te ajută să le vezi, doar îți oferă o soluție imediată și care îți permite să poți funcționa eficient în lumea din jurul tău. Ca să poți vedea culorile, trebuie mai întâi să vindeci rănile copilăriei iar pentru asta se folosește terapia psiho-dinamică, pentru eliminarea blocajului emoțional sau psihic.

Cât privește durata terapiei într-un caz borderline, aceasta depinde din nou de fiecare situație în parte. Există cazuri documentate de persoane care au încheiat cu succes terapia după numai 1 an dar și cazuri care au stat în tratament mai mult de 10 ani.

Succesul terapiei depinde și el de multitudine de factori, statistici naționale (în special SUA și Marea Britanie) raportează o rată de succes extrem de ridicată: aproximativ 50% dintre pacienții tratați au scăpat complet de simptome la finalul terapiei iar restul de 50% au constatat o ameliorare considerabilă a simptomelor.

Chiar și fără tratament, simptomele acute asociate cu această tulburare se ameliorează după vârsta de 40-50 de ani. Simptome acute se refera la crize de furie, atacuri de panică și anxietate, depresie și comportamente periculoase. Ameliorarea acestor simptome însă crește de obicei calitatea vieții persoanei deoarece până la acel moment tulburarea a afectat grav sau chiar a distrus complet cele mai importante relații cu ppersoanele apropiate. Sentimentul de abandon (care este probabil cel mai dureros simptom) nu este nici pe departe diminuat ci mai degrabă se accentuează cu cât persoana înaintează mai mult în vârstă. Tratamentul aşadar nu ar trebui amânat din considerentul că oricum simptomele se vor ameliora la un moment dat.

Insă, cu privire la tratament există o mare problemă: specificul acestei tulburări face ca persoanele care suferă de pe urma acesteia să fie printre cel mai puțin pasibile de a intra și a rămâne în terapie. Relația cu terapeutul nu se deosebește esențial de relația cu celelalte persoane din viața sa, fiind vorba tot de o conexiune interpersonală. Ca atare, etapa de idealizare și cea de devalorizare survin inclusiv în cadrul interactiunii cu terapeutul. Alianța terapeutică este aproape imposibil de stabilit iar pacientul va testa mereu limitele terapeutului, încercând fie să îl provoace pentru a obține reacții emoționale, fie să îl seducă.

De regulă persoanele realizează că au o problemă, răspunsul lor automat la orice încercare a vreunei persoane apropiate de a le arăta o deficiență comportamentală este să întoarcă totul împotriva acelei persoane. Ei nu au problemă ci celălalt are o problemă și își proiectează lipsurile asupra lor, ei fiind niște victime inocente și neînțelese. Pentru că nu realizează că au o problemă, nici nu vor cere ajutorul unui terapeut. Când ajung totuși în terapie, de multe ori sunt acolo pentru că persoane apropiate (de obicei membri ai familiei) i-au forțat sau i-au presat să meargă. Dacă ajung în aceste condiții, terapia are șanse minime de reușită pentru că pacientul nu este angajat în terapie ci este preocupat de două lucruri: să le demonstreze celor care l-au trimis acolo că nu au avut dreptate (și că el de fapt n-are nici o problemă) și să convingă terapeutul că el de fapt este o victimă nevinovată.

Există însă o situație aparte care creează premisele unei terapii de succes: dacă persoana care suferă de tulburare borderline ajunge în terapie din proprie inițiativă, ca urmare a faptului că a realizat (cumva) că modul în care se comportă face rău altora. In acea situație, persoana a dezvoltat o formă primară de empatie (sau cel puțin o formă de responsabilitate față de propriile acțiuni și, ca urmare, o rușine față de propria comportare din trecut). Se poate spune că această persoană provoacă daune psihice frecvent celor din jurul său și că nu se poate spune exact când (și mai ales dacă) va dezvolta genul acesta de conștientizare. Multe persoane afectate de borderline nu ajung niciodată în acel punct. lar cei care ajung, din păcate, de multe ori ajung să se izoleze pur și simplu pentru a nu mai face rău altora, în loc să apeleze la terapie.

Oricare ar fi situația, ce este important de retinut că nu poți aduce cu forța pe o persoană borderline în terapie (de fapt, poți, numai că nu are rost) și că nu poți forța conștientizarea consecințelor faptelor sale, pentru că de cele mai multe ori nu va auzi și va ajunge la concluzia că tu ai o problemă. In ciuda faptului că de multe ori pare o persoană fragilă și care are nevoie de un salvator, de cele mai multe ori persoana borderline nu vrea să fie salvată, pentru că nu crede că are nevoie de asta (doar de cineva care să o înțeleagă, în sensul distorsionat de a îi accepta toate comportamentele, indiferent cât de abuzive sunt).

Date statistice

Există în acest moment date statistice care afirmă că 70% dintre persoanele cu tulburare borderline sunt femei, 20% dintre persoanele care se internează în spitale de psihiatrie suferă de tulburare borderline și că 1-2% din populația Globului suferă de această tulburare.

Aceste procente nu sunt reprezentative pentru întreaga populație pentru că, pentru a se interna persoana trebuie să conștientizeze că are o problemă iar cele mai multe persoane borderline nu au această revelație. În al doilea rând, aceste procente se bazează mai degrabă pe borderline din polul auto-distructiv care sunt mult mai ușor de identificat și care de multe ori prezintă semne vizibile are comportamentului auto-distructiv: o persoană care se mutilează (se crestează pe mâini de exemplu) rămâne cu semne, cicatrici, ușor de depistat. O persoană la polul distructiv, mai ales dacă are elemente mai degrabă narcisice decât de sociopatie, nu lasă semne nici asupra sa nici asupra celorlalți. Cel puțin nu semne vizibile, doar traume emoționale.

Mai mult, femeile tind să fie diagnosticate mai frecvent cu tulburare borderline pentru că bărbații beneficiază de o subiectivitate le culturală care oferă oarecare legitimitate pentru comportament agresiv sau periculos, pentru ieşiri emoționale puternice (în special furie), pentru abuz de substanțe sau partenere sexuale numeroase.

De aceea, se crede ca nu sunt corecte aceste statistici și că cele două sexe sunt mult mai egal reprezentate printre cei care suferă de tulburare borderline și, mai mult, că procentul din totalul populației este considerabil mai mare de 1-2%.

presentation image
Autor:    Simionescu Roxana, Psiholog, Terapeut, Dezvoltare Personala
zoho chat